Nașterea eternă a Fiului, în cuvintele lui Grigore de Nazianz

“…El este numit Fiu pentru că este una și aceeași cu Tatăl după ființă, și nu numai pentru considerentul acela, ci și pentru faptul că este din Tatăl/ Cred, pe de altă parte, că este numit Unul-Născut, nu pentru că este unic din cel care este unic și în chip unic, ci pentru că este în chip unic, nu cum sunt corpurile. Cred apoi că este numit Cuvânt, fiindcă într-un asemenea raport stă El față de Tatăl, cum stă un cuvânt față de minte, nu numai din pricina nesuferinței în naștere, ci și din pricina unirii Lui cu Tatăl și din pricina facultății Lui de a anunța și interpreta voința Tatălui.”

– Grigore de Nazianz, Cuvântări Teologice

Traducerea cărții este una foarte reușită, și poate fi găsită la Cărturești.

Sursa imagine: Editura Herald

Cuprinși de efectele, și nu de cauzele civilizației

Titu Maiorescu, scriind în 1868, relevant astăzi ca oricând:

Atrasă de lumină, junimea noastră întreprinse acea emigrare extraordinară spre fântânele ştiinţei din Franţa şi Germania, care până astăzi a mers tot crescând şi care a dat mai ales României libere o parte din lustrul societăţilor străine. Din nenorocire, numai lustrul dinafară! Căci nepregătiţi precum erau şi sunt tinerii noştri, uimiţi de fenomenele măreţe ale culturii moderne, ei se pătrunseră numai de efecte, dar nu pătrunseră pănă la cauze, văzură numai formele de deasupra ale civilizaţiunii, dar nu întrevăzură fundamentele istorice mai adânci, care au produs cu necesitate acele forme şi fără a căror preexistenţă ele nici nu ar fi putut exista. Şi astfel, mărginiţi într-o superficialitate fatală, cu mintea şi cu inima prinse de un foc prea uşor, tinerii români se întorceau şi se întorc în patria lor cu hotărârea de a imita şi a reproduce aparenţele culturei apusene, cu încrederea că în modul cel mai grăbit vor şi realiza îndată literatura, ştiinţa, arta frumoasă şi, mai întâi de toate, libertatea într-un stat modern.

[…]
Faţă de această direcţie a publicului român, noi nu putem crede că adevăratul mobil care l-a îndemnat spre cultura occidentală să fi fost o preţuire inteligentă a acestei culturi. Mobilul propriu nu a putut fi decât vanitatea descendenţilor lui Traian, vanitatea de a arăta popoarelor străine cu orice preţ, chiar cu dispreţul adevărului, că le suntem egali în nivelul civilizaţiunii.
Numai aşa se explică viţiul de care este molipsită viaţa noastră publică, adecă lipsa de orice fundament solid pentru formele dinafară ce le tot primim.

[…]

Inteligenţa română a înaintat cu uşurinţă pe calea deschisă, şi, cu acelaşi neadevăr înlăuntru şi cu aceeaşi pretenţie în afară, s-au imitat şi s-au falsificat toate formele civilizaţiunii moderne. Înainte de a avea partid politic, care să simţă trebuinţă unui organ, şi public iubitor de ştiinţă, care să aibă nevoie de lectură, noi am fundat jurnale politice si reviste literare şi am falsificat şi dispreţuit jurnalistica. Înainte de a avea învăţători săteşti, am făcut şcoli prin sate, şi înainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii şi universităţi şi am falsificat instrucţiunea publica. Înainte de a avea o cultură crescută peste marginile şcoalelor, am făcut atenee române şi asociaţiuni de cultură şi am depreţiat spiritul de societăţi literare. Înainte de a avea o umbră măcar de activitate ştiinţifică originală, am făcut Societatea academică română, cu secţiunea filologică, cu secţiunea istorico-archeologică şi cu secţiunea ştiinţelor naturale, şi am falsificat ideea academiei. Înainte de a avea artişti trebuincioşi, am făcut conservatorul de muzică; înainte de a avea un singur pictor de valoare, am făcut şcoala de bele-arte; înainte de a avea o singură piesă dramatică de merit, am fundat teatrul naţional – şi am depreţiat şi falsificat toate aceste forme de cultură.
În aparenţă, după statistica formelor dinafară, românii posed astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică şi ştiinţă, avem jurnale şi academii, avem şcoli şi literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituţiune. Dar în realitate toate aceste sunt producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, şi astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă şi fără valoare.

Sursa imaginii: Promenada Culturală

Artele liberale și pregătirea slujitorilor

Campegius Vitringa Jr.

Vitringa a promovat și a practicat ideea că slujitorii trebuie să posede o educație largă în artele liberale ca pregătire pentru studiile teologice. Cei care optau pentru un curs de pregătire mai scurt și mai eficient făceau o eroare gravă. Slujitorii trebuie să devină oameni cu studii vaste. Cunoscând gânditorii mari din timpurile trecute produce smerenie și modestie, și ne învață să fim răbdători cu cei care au opinii diferite de ale noastre în întrebări secundare. Mândria orgolioasă este caracteristică celor semi-educați, și studiile superficiale tind să trezească dispute netrebuincioase.

– din biografia lui Vitringa inclusă cu prefața cărții Viața Spirituală

Campegius Vitringa a fost profesor de limbă ebraică și de teologie reformată în Olanda în sec. XVII. Este autorul unui comentariu renumit pre-modern a cărții Isaia.

(Sursa foto: Wikipedia)

Moldoveanu și Wurmbrand suferind împreună

Richard Wurmbrand, aprox. anul 1948

În închisoare se practicau diverse pedepse. Una era așezatul pe burtă sub pat. […] Pedeapsa era accentuată și de frigul amplificat, din cauza vestimentației sumare (pantaloni scurți), ei fiind întinși pe cimentul rece în timpul unei ierni geroase.
[…]
Când stăteau sub pat, nu aveau voie să vorbească, dar fratele Moldoveanu i-a șoptit lui Richard că a primit o cântare. Atunci Richard Wurmbrand i-a răspuns:
„Măi, Nicule, păi să ne mai țină aceștia pe burtă ca să mai iasă asemenea cântări.”

biografia lui Nicolae Moldoveanu (2022), de Speranța-Doina Cătană
Sursa foto: Vocea Martirilor

„România în secolul XX”, de Francesco Guida

În acest volum istoricul italian Francesco Guida prezintă o istorie succintă a României în secolul XX. Începând cu starea și contextul în care se afla România înaintea Primului Război Mondial, Guida relatează despre participarea țării în acest război, consecințele lui pentru România și noile ei hotare, oferind atenție specială dezvoltării politice interne. Autorul continuă expunând parcursul României în cel de-al Doilea Război Mondial, urmând o prezentare a biruinței comunismului asupra monarhiei și partidelor istorice române, o expunere a perioadei comuniste și a sfârșitului acesteia.

Coperta cărții România în secolul XX, de Francesco Guida
Coperta cărții

Un volum accesibil

Cartea este scrisă într-un limbaj foarte accesibil, având doar 340 de pagini și cuprinzând suficient context pentru a-i ajuta pe începătorii în disciplina istoriei românilor. Guida este bine documentat, făcând referință nu doar la alte lucrări istorice, ci și la multe documente primare. Toate acestea le face fără a supraîncărca cititorul cu detalii triviale. Volumul cuprinde și o bogată bibliografie la sfârșit, de folos celor interesați de a studia și de a se aprofunda ulterior în subiectele discutate. Continuă lectura „„România în secolul XX”, de Francesco Guida”

Autoritatea lui Hristos este în Cuvântul Lui

Mi-a făcut gura ca o sabie ascuțită…” (Isaia 49:2)

Hristos a fost ales de Tatăl să domnească nu după felul dregătorilor, prin puterea armelor, și prin înconjurarea Sa cu alte apărări, devenind ceva de temut pentru poporul Său, ci întreaga Sa autoritate este în învățătura Sa, în predicarea căreia El dorește să fie căutat și recunoscut, pentru că nu va fi găsit nicăieri altundeva.

Jean Calvin, comentariu asupra Isaia 49:2

Bavinck: civilizația și religia merg împreună

[Omul] a primit o însărcinare dublă: în primul rând, să cultiveze și să păzească grădina Eden, și în al doilea, să mănânce din orice pom al grădinii cu excepția pomului cunoașterii binelui și răului. Prima însărcinare definește relația lui cu pământul, iar a doua relația lui cu cerul.

Dar omul își poate îndeplini chemarea în relație cu pământul doar dacă nu își rupe legătura care îl unește cu cerul… Însărcinarea dublă este atunci, în esență, o singură însărcinare. Adam trebuie să stăpânească pământul, nu prin lenevie și pasivitate, ci prin lucrarea minții, inimii, și mâinilor.

Dar ca să stăpânească, el trebuie să slujească; el trebuie să-L slujească pe Dumnezeu care este Creatorul lui și Dătătorul Legii. Lucrul și odihna, domnia și slujirea, chemarea pământească și cea cerească, civilizația și religia, cultura și cultul, aceste perechi merg împreună de la bun început. Ele vin împreună și împreună formează o singură chemare în scopul măreț, sfânt, și glorios al omului.

Dacă omul vrea să fie și să rămână acest fel de om, trebuie să înceapă prin dependență și ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu. Religia trebuie să fie principiul care-i animează toată viața și care o sfințește pentru slujirea lui Dumnezeu.

Herman Bavinck, The Wonderful Works of God, p. 169